Daniela Andreescu a ales să devină antreprenor de viaţă când alţii sunt deja bunici

July 4, 2013, , Un comentariu, 5,852 afisari
Phoenix ATS

Cântă la tobe africane, scrie cărţi, pictează şi oferă servicii de coaching. Are energie cât pentru 60 de ani, vârsta sa. Cu cinci ani în urmă, Daniela Andreescu a decis să lase în urmă o carieră de 30 de ani, pentru a o lua de la zero. Fiica şi soţul au încurajat-o, iar acum a ajuns să le transmită energie pozitivă tuturor celor din jurul său.

Cum arată parcursul dumneavoastră profesional de până acum?

Pregătirea mea de bază este de filolog.  Am absolvit facultatea de limbi germanice, secţia de traducători-interpreţi, limbile engleză şi franceză. Ca limba facultativă am ales olandeza, pentru simplul motiv că eram pasionată de pictura flamandă şi olandeză. După absolvirea facultăţii, am lucrat câteva luni ca traducător. Aflând că ambasada Olandei în România caută un traducător, am aplicat pentru acel post. Atunci, la mijlocul anilor 70, nu erau în România mai mult de zece persoane care să poată vorbi o brumă de olandeză, asa că reprezentanţilor ambasadei nu le-a fost greu să mă prefere dintre toţi candidaţii.

Recrutezi?

Career Advisor

E-recruitment

Parcursul celor 30 de ani cât am lucrat la ambasada Olandei a fost ceea ce acum am numi o carieră de succes. De la traducător şi asistentă în secţia de protocol şi vize, până la senior adviser şi coordonator al departamentului de cultură, presă şi educaţie. Pentru un angajat local era maximum posibil. Mi-a plăcut enorm toată acea perioadă de muncă, pe care o simţeam ca având mult sens. Oportunitatea de a face ceva cu adevărat util pentru ceilalţi şi a fi apreciat pentru ceea ce faci a fost un mare dar pe care l-am primit în acel loc de muncă.

Perioada de schimbare care a dus la shift-ul de carieră din 2008 a început prin 2002. Atunci, la primele cursuri de dezvoltare personală urmate, am început să observ că viaţa e ceva mai amplă decât eram obişnuită să cred, respectiv carieră, recunoaştere profesională, stare materială bună, familie, timp liber.  Capacitatea omului de a creşte este mult mai mare decât ne imaginăm în mod obişnuit privind de pe pragul pe care ni-l impun credinţele. Începeam să descopăr o nouă lume interioară, ceea ce mi-a schimbat şi privirea asupra conjuncturilor de viaţă exterioară.  În 2006 am intrat în programul de formare în metoda ESPERE, fiindu-mi destul de repede clar că doresc să învăţ să transmit şi altora, ca profesionist,  această modalitate eficientă de a duce o viaţă relaţională ecologică.

DA2Ce a urmat? 

În  2007-2008 am urmat pregătirea profesională ca și coach, sub îndrumarea lui Alain Cardon. După care, în 2008, având deja această nouă profesie, am îndrăznit să mă opresc din ceea ce făcusem timp de 30 de ani. Fără fugă și fără regrete, ci cu dorința de a face altceva. Desigur, a fost o perioadă de frământare dacă decizia pe care mă gândeam s-o iau era cea „bună” sau nu. Cu alte cuvinte…mi-era frică. Am ales, la 55 de ani, să devin junioare în coaching. Deși vârsta era de senior, din punct de vedere profesional eram abia la început.

 Ați simțit vârsta că pe o barieră? 

Am perceput-o ca pe un avantaj. Nu în ideea că „am trăit mai mult, știu mai bine”, așa cum se poartă la o anumită vârstă, ci prin prisma faptului că lucrurile pe care le învățasem la cursurile de dezvoltare erau legate de situații de viață trăite direct. În plus, am avut marele avantaj de a fi avut un mentor în noua mea viaţă…Fiica mea, care era deja trainer. Ea a fost cea care m-a încurajat și care „m-a ținut de mână la lecţii” în timpul formării. Da, o situație destul de neobișnuită și poate pentru mulți greu de imaginat… Părintele să fie îndrumat de copilă…Doar că între timp învățaserăm, amândouă, că relația profesională nu trebuie amestecată cu cea personală.  Aș putea spune că ajungi să nu mai ai „probleme” cu proprii copiii sau cu părinții, când tu însuți devii cu adevărat adult.

Cum au reacționat apropiații când le-ați spus că vreți să faceți o mișcare în carieră?

Pentru mine schimbarea se referea la viață, în integralitatea ei, și nu la ceea ce numim carieră. Fiica mea mi-a spus „bravo, mamă!”, iar soţul…„te susțin orice ar fi!”.

Comentariile colegilor de atunci erau de felul: „Nu se poate fără tine! Ce ne facem dacă pleci?”. Răspunsul meu preferat era ceea ce-mi spusese unul din ambasatori: „cimitirele sunt pline de oameni indispensabili”… Mă dusesem la serviciu deși avem gripă și febră foarte mare… E posibil să fi „indispensabil” la locul de muncă, o perioadă,  și să-ți regrete o vreme plecarea. În final însă sistemul se reglează și lucrurile continuă și fără tine.

Cred însă că e bine să faci mișcări fundamentale în carieră sau în viață având totuși o plasă de siguranță. Că în cazul acrobaților, până învață să meargă lejer pe sârmă. Ca să am siguranța că-mi pot plăti facturile, am avut o rezervă de bani și sprijinul soțului meu, care a vrut să mă susțină pentru o perioadă.

DA3Si asa aţi devenit antreprenor.

Nu mă consider antreprenor.

Dar ce anume?

Freelancer, sau, dacă vreți, un „antreprenor de viaţă”. Firma pe care o am este doar o formă legală prin care să pot funcționa cumva. Scopul nu este să fac business, să dezvolt firma și să construiesc o nouă carieră. Investesc energie doar în acele proiecte care simt că mi se potrivesc  și prin care cred că pot contribui la o viață mai împlinită a celor cu care lucrez. Este ceea ce constat, în fiecare zi, că îmi aduce mulțumire și satisfacție.

Din punct de vedere financiar vă simțiți mai confortabil acum decât în momentul în care ați plecat de la ambasadă?

Nu. Atunci aveam o siguranță materială confortabilă, un salariu fix și știam când și cât vine. Acum, nu se mai întâmplă acest lucru. Nu îmi fac o problemă pentru că am observat în decursul timpului că modelul meu de funcționare este să cheltuiesc atât cât am. Sunt mulțumită cu acest model și nu am simțit dorința să-l schimb. Când nu am, e simplu. Nu cheltuiesc.  Pentru un tânăr la început de carieră și de viață, nu acesta îmi pare a fi un model optim. Sunt alte mize în joc, atât la nivel personal cât și socio-cultural, iar modelul de succes pe care îl impune epoca  în care trăim restrânge libertatea de alegere. Probabil că aș alege un mod diferit de business și de viață dacă aș avea de plătit rată la casă, leasing la mașină și aș avea de întreținut copii sau părinți. De aceea, când văd că o persoană e fascinată de experiența mea de shifting, mă simt datoare să spun că, în opinia mea, schimbările se fac ținând cont cel puțin de responsabilitatea lucrurilor asumate deja. Asta nu înseamnă că nu te poți pregăti pentru o schimbare majoră de carieră, de serviciu sau stil de viață, evaluând cu discernământ și raționalitate. Nu e vorba de a te teme de schimbări, ci de a-ți exercita ceea ce se numește „inteligenţa riscului”, în loc de a urma un impuls de genul  „gata, las serviciul ca să fac ce vreau!”.

Mulți spun că pentru a crește, personal și profesional, „trebuie să ieși din zona de confort”. Cred că nu trebuie „să ieşi”, ci să-l găsești – acel confort optim, la maximul tău de potențial. Dacă stai în zece metri pătrați și nu poți să respiri, înseamnă nu ești în zona de confort. Dacă stai în zece metri pătrați și ești senin și fericit, atunci ești în zona de confort. 

De ce ați îmbrățișat o mișcare către zonă de freelancing/antreprenoriat și nu v-ați dus în departamentul de HR al unei multinaționale, unde puteați să folosiți experiența dumneavoastră?

Nu m-am gândit la această opțiune. Probabil și pentru că nu mi-am imaginat că aș avea pregătirea profesională specifică pentru a oferi rezultate optime într-un context de HR. În plus,  îmi doream o foarte largă marjă de decizie despre ce fac, cum fac și când fac și, indiferent dacă e multinațională sau un alt gen de organizație, într-un astfel de loc e nevoie să te încadrezi cumva. Ceea ce era departe de ceea ce îmi doream, proaspăt ieșită dintr-o instituție, oricât a fost ea de prietenoasă și, aș spune, umană. 

Ați perceput ca pe un dezavantaj faptul că nu ați lucrat niciodată într-o multinațională, deși mare parte dintre clienții dumneavoastră actuali vin din această zonă?

O parte dintre cei care ajung la mine sunt din multinaționale, însă ei vin direct, nu pentru că li se prescrie un coach de către compania în care lucrează.  Oamenii sunt profund automotivați, își asumă schimbările potențiale și investiția de energie fără rezerve. Cred că astfel  și rezultatele apar mai rapid. Mulți dintre cei cu care lucrez sunt însă coachi, psihoterapeuți, traineri, ceea ce face să sesiunile noastre să fie deosebit de provocatoare. 

Cum arată acum o zi din viața dumneavoastră și cum arăta înainte să faceți această mișcare în carieră?

Acum zilele nu mai conțin rutină și nici viața nu mai îmi este împărțită între personal şi profesional, sau timp la serviciu și timp liber. O zi arată în funcție de cum mi-o structurez, ținând cont atât de ceea ce m-am angajat să fac, de exemplu, sesiuni de coaching, workshopuri de dezvoltare personală sau cursuri de meditație, dar și de tipul de energie pe care îl simt „productiv” într-o anume zi. De exemplu, sunt zile de…pictură. Pentru mine și aceasta are legătură directă cu profesia, iar programele pe care le propun în această direcție le-am numit coaching-cu-artă. În cadrul unui scurt proces de coaching, clientul își identifică acele lucruri care îl motivează sau îi susțin și cresc aspirațiile, iar la sfârșitul programului pictez un tablou care transpune imaginea pe care o am când vorbesc cu persoana respectivă. Acest „peisaj al sufletului” (Soulscape) este ca un fel de ancoră, aș spune chiar un fel de „coach la purtător”, pentru că persoana respectivă își va aminti de ea însăși, de rezultatele obținute ca urmare a drumului făcut împreună, și va putea mult mai ușor să susțină schimbările pozitive și transformarea în seDA4nsul pe care l-a dorit. Sunt zile în care energia scrisului îmi pare mai puternică și atunci merg pe acea direcție. Așa au apărut cele două cărți pe care le-am publicat până acum, la editura Herald – „The Gift of Now” și „Sub pomul de scorțișoară”. Le văd tot ca o parte din profesia mea actuală, de însoțitor al conștiinţei sau, cum spuneam mai devreme, de antrenor sau „antreprenor” al vieții.

De unde această pasiune pentru scrierea de cărți?

Transformările la nivel personal și profesional au fost însoţite de schimbări pe direcția creativității. De la sine, pe neașteptate și fără să fi avut vreun plan anume. Au fost momente de reflecție și meditație, aș zice „fără gânduri”, care au făcut posibilă apariția în minte a unor texte aproape „gata scrise”. Adunând la un loc aceste „întâmplări” am constatat că au nu doar un sens concret și practic, dar și o structură destul de amplă și coerentă. Astfel s-au construit cele două cărți. Nu mă consider scriitoare. Conținutul verbal și vizual din cele două volume este un suport pentru dezvoltare personală. Pentru mine, cărțile scrise până acum aparțin tot de zona profesională. Le ofer ca modalitate neconvențională și jucăușă de a avansa pe calea cunoașterii de sine pentru a putea atinge obiectivele dorite cu mai multă seninătate și relaxare. De altfel, fiecare din ele conține un „ghid” de lucru care îi poate îndruma pe cei care vor și altceva decât lectură. 

Ce nevoi au oamenii care apelează la serviciile dumneavoastră?

Întrebarea pe care le-o pun adesea este nu atât ce nevoi au, ci ce dorințe au. Nevoi propriu-zise sunt, în general, puține și, de obicei, sunt satisfăcute. Cele care nu sunt intră, de cele mai multe ori, la categoria „ar fi bine să”, „ar trebui să”, amestecate cu dorințe și aspirații pe care prea puțin știm să le ordonăm și prioritizăm fără să intrăm în zone care stimulează starea de stres.  

Cei mai mulți dintre cei ce vin înspre mine își doresc mai multă energie și seninătate în viață, fie că e vorba de serviciu sau acasă. Ca obiectiv punctual apare, de exemplu, îmbunătățirea performanței ori mai multe eficienţă la serviciu, de obicei în corporații. Rezolvarea apare însă din zona relației cu sinele. Când ești nefericit și în dizarmonie cu tine însuți, acest lucru se reflectă asupra celor din jur, acasă sau la serviciu, iar performanța, eficiența, excelența sunt în mod evident cu mult sub nivelul  care ar putea fi „normal” pentru acea persoană.  

Cât durează un program de coaching?

În varianta propusă de mine, un program durează, în general, 6-8 sesiuni, desfășurate pe o perioadă de 3-4 luni. După primele două ședințe, atât eu cât și clientul evaluăm în ce măsură programul și stilul meu de lucru sunt potrivite persoanei respective. Nu pentru toți e optim și nu toți cei care vin sunt pregătiți să obțină maximum de beneficiu prin ceea ce pot oferi. Cred că e foarte bine că este așa. Am multe argumente pentru a nu mai susține și a nu mai crede în „şabloane”, oricât de așa-zis verificate, lăudate sau faimoase ar fi.

Cum ați defini coachingul prin prisma a ceea ce ați devenit?

În înțelegerea mea de acum coachingul este o metodă, un instrument de dezvoltare personală, ca oricare altul, nici mai bun nici mai puțin bun decât, să zicem, psihoterapia sau trainingul. Modul în care este practicată această profesie depinde mult de calitatea omului respectiv, nu doar de cunoașterea unor tehnici de coaching sau certificări. Un coach are nevoie de multe calități mentale și abilități profesionale și cred că una dintre cele esențiale este capacitatea de a respecta clientul la nivelul ființei. Aș spune chiar că un coach eficient este aproape incapabil să judece clientul  în sensul de a avea păreri despre „face bine sau rău”. Cel mai simplu de verificat dacă în mod autentic nu-ți judeci clientul este să observi judecățile pe care le emiți față de colegi, prieteni, cei din familie. 

Ce pasiuni aveți?

Pasiunea principală este a fi atentă la viață, la oameni, și a căuta nu doar să cunosc, ci și să înțeleg. Anul acesta mi-am descoperit, în sfârșit, și un hobby. Am participat la un atelier de tobe africane și îmi place mult să cânt la djembe, chiar dacă încă nu sună așa cum mi-aș dori. Dintotdeauna mi-au plăcut percuția și tobele, dar nu mi-am imaginat vreodată că aș putea să încerc să învăț. Schimbările pe care le-am trăit în ultimii ani au deschis însă larg ușa posibilităților, în primul rând a celor legate de cum îmi trăiesc viața. Important mi se pare nu să gândești „afară din cutie” (out-of-the-box), ci să fii în afara ei. Abia atunci începi să poți gândi cu adevărat.

Taguri:
Comentarii (1)

Adauga comentariu

Cele mai noi
Extra
  • Special

    Consultant Career Advisor

    Mai multe Trimite o intrebare

    Evenimente

    Toate evenimentele

    Calculator

    Vezi care sunt costurile angajatului si cele ale angajatorului.
    Calculator de salarii
    Oferit de bancibancomate.ro - curs valutar banci