Despre întrebări și răspunsuri

May 23, 2012, , 5 comentarii, 5,217 afisari
Phoenix ATS

O întrebare incomodă face uneori mai mult bine decât o mie de laude sau zeci de afirmații adevărate, soluții sau verdicte…

Toate cele de mai sus sunt unele față de altele într-un raport similar cu peștele și undița: este desigur un gest nobil să oferi unui flămând un pește care să-i ostoiască foamea. Este însă mult mai util să-i oferi o undiță care să-i dea posibilitatea să-și rezolve singur problema pentru tot restul vieții. Nu credeți?

Soluțiile și laudele sunt pești: ne pot potoli “foamea”, ne pot reconforta și ne ajută – fără dar și poate. Avem nevoie de așa ceva și din fericire se găsesc destui care să ni le ofere (discutabil care le sunt motivațiile, dar nu acesta vreau să fie subiectul). În schimb, o întrebare potrivită poate deschide calea către știința pescuitului – deci către nenumărați pești. Cu alte cuvinte, adevărata soluție a oricărei probleme, adevărata confirmare,  adevăratul răspuns, nu poate veni decât dinlăuntrul celui care se confruntă cu acea problemă, a celui care trebuie să decidă ce este mai bine pentru el.

Ce carieră să urmez?

Cum să rezolv un conflict?

Ce e mai bine să fac?

Care este valoarea mea?

Sunt întrebări pe care le punem și care ni se pun, le punem mai des sau mai rar, în funcție de gradul de încredere în noi înșine. Ni se pun mai des sau mai rar, în funcție de credibilitatea pe care o avem în ochii altora. Uneori punem aceste întrebări direct, alteori cerem neexplicit răspunsuri – prin comportamente ezitante, oftaturi lungi și priviri umede.

Omul care se trezește în fața unei asemenea întrebări poate avea de furcă: se poate confrunta cu tentația foarte omenească de a crede că deține adevărul și de a dori să-l împărtășească celuilalt pentru a-l “lumina”. Cedând acestei tentații, indiferent dacă ceea ce are a răspunde este sau nu un adevăr, omul cu pricina uită un lucru: problema nu este a lui, deci nici soluția nu poate fi a lui.  În cazul în care “adevărul” respectiv convine celui care-l cere, e confortabil; în caz contrar, se poate trezi în situația mesagerului care aduce o veste proastă: decapitat. Credeți-mă, știu despre ce vorbesc: sunt un om cu intuiții bune și logica destul de antrenată: am avut adeseori răspunsurile “bune” la întrebările altora! Am descoperit însă că aceste răspunsuri nu valorează prea mult – și asta nu pentru că ele nu ar avea valoare, ci pentru că singurul răspuns într-adevăr util este cel pe care-l primim de la noi înșine și nu de la alții. Ne ajută mai mult să ni se pună întrebările potrivite, la care să găsim propriile noastre răspunsuri, decât răspunsurile în sine. Desigur, putem și trebuie să împărtășim altora din experiența noastra, le putem oferi o părere și putem manifesta empatie– ceea ce fac ceilalți cu această părere este și trebuie să fie decizia lor.

Oamenii nu au nevoie de răspunsuri potrivite, ci de întrebări potrivite. Din nefericire, de cele mai multe ori, întrebările potrivite dor.  Unii oameni reușesc însă să treacă peste durere, să-și dea un răspuns și să construiască singuri soluția problemei  lor (chiar dacă între timp au decapitat mesagerul, eu zic că merită).

Taguri:
Comentarii (5)
  1. Luminita says:

    Buna ziua,

    mi-a placut articolul.Sieu cred ca e importantsa punem intrebarile potrivite si nu sa ne grabim sa dam raspunsuri pentru altii.
    Eu insa ma confrunt cu altceva: cum sa fac fata la observatiile critice facute in public. Ori de cate ori se intampla asta ma simt, ma simt umilita. Si intalnesc oameni care doar asa stiu sa faca observatii, in public. Eu nu pot sa-i schimb pe ei dar ma pot schimba pe mine. Habar nu am cum. Ceea ce stiu cu certitudine este ca vreau 100% sa primesc critica facuta in public in mod contructiv pentru mine si sa ma simt ok cu asta. M-ar ajuta daca ai vrea sa-mi dai o idee sau poate o tehnica cu care sa lucrez sau unde sa ma uit si cum s-o fac.

    Multumesc anticipat!
    Luminita

    • Ana Glavce says:

      Inainte de orice, eu as face in felul urmator: as „inghiti“ cu calm observatia facuta in public si apoi as ruga frumos persoana care a facut-o sa-mi acorde cateva minute intre patru ochi. I-as spune simplu, clar si pe tonul cel mai neutru cu putinta ca ii sunt recunoscatoare pentru ajutorul pe care mi-l da dandu-mi feedback, ca il astept in continuare si il iau in considerare cu cea mai mare seriozitate, insa faptul ca mi-l da in public ma face sa ma simt umilita;

      Apoi, m-as uita la mine: sunt oare prea sensibila? Prea nesigura pe mine? Daca asa stau lucrurile, poate ca m-as gandi sa lucrez un pic cu un coach pe tema asta.

      M-as uita si la persoana care “nu poate face observatii decat in public” si as incerca sa-mi dau seama de ce simte aceasta nevoie. Poate ca nu are nicio legatura cu mine si cu performanta mea ci cu probleme de comunicare/ incredere in sine ale acelei persoane – si atunci da, ramane o situatie neplacuta, dar as intelege si de ce nu trebuie sa o iau personal si poate ca as intelege si cum e mai bine sa ma port cu respectiva persoana.

    • Tia says:

      Iti spun cum as proceda eu:

      in momentul in care primesc observatia prima replica ar fi “multumesc pentru sfaturi PROBABIL sunt utile sau inutile, dupa caz.
      e adevarat ca preferam ca aceste observatii sa fie facute in particular(expresia insa poate fii interpretabila)dar banuiesc ca ceea ce ai de spus trebuie auzit de toata lumea si mai ales ca TU te simti foarte bine facind-o.
      de fapt indiferent ca este sef,prieten sau ruda este doar vorba de educatie .acceptindu-l asa cum este sau vrea sa fie,te pui doar la nivelul lui. iarasi spun ca dialogul simplu , deschis este cheia neintelegerilor cu toate ca pare complicat de cele mai multe ori.

      • Ana Glavce says:

        Tia, inteleg ce spui; in final, propui ca raspunsul sa contina (si) o punere subtila a interlocutorului intr-o pozitie similara celei in care te-a pus – un fel de “bate saua ca sa priceapa iapa” , la fel de publica precum a fost si remarca declansatoare:) dupa mine, riscul este acela de a determina un raspuns agresiv-defensiv; caz in care se poate usor urca pe o spirala a conflictului, destul de putin controlabila;

      • Ana Glavce says:

        “acceptarea cuiva asa cum este” poate insemna si pozitionarea fata de acea persoana la o distanta de la care tarele de comportament pe care respectivul/ respectiva le are (si stiind ca le are, decide sa le pastreze nealterate) nu ne mai afecteaza 🙂 dorinta de a schimba ceva nu poate apartine decat persoanei in cauza; tot ce ii putem propune este sa cooperam pentru imbunatatirea relatiei; e important cuvantul cooperare: nicio relatie nu se construieste de-adevaratelea daca eforturile nu apartin tuturor celor implicati

Adauga comentariu

Cele mai noi
Extra
  • Special

    Consultant Career Advisor

    Mai multe Trimite o intrebare

    Evenimente

    Toate evenimentele

    Calculator

    Vezi care sunt costurile angajatului si cele ale angajatorului.
    Calculator de salarii
    Oferit de bancibancomate.ro - curs valutar banci